Aşteptând

Pe geam, aripi şi flori de gheaţă, pe care suflarea-mi caldă le topeşte… Melodia se opreşte brusc. Tresar. Un zogomot ciudat se-aude; ahh… e doar vântul… ce a trântit uşa de la intrarea în casa pustie, dar atât de înăbuşitoare şi sufocantă. Papucii pufoşi de casă, mă aşteaptă să îi încalţ, să încep noua zi. Dar nu, astăzi nu vreau. Priveliştea de afară mă atrage enorm, iar dansul fulgilor minusculi, uşori, plăpânzi mă ameţeşte şi mă duce într-o lume, o lume depărtată, o lume doar a mea. Ochii-mi rugători privesc cerul de un gri înţepător; surâsul acestuia îmi aminteşte de beţia nopţilor când ne cufundam în şoapte. Chitara dezacordată din colţul camerei mă tentează. Vreau să mă pierd din nou în furtuna de silabe îmbinate în fraze fără înţeles pe acea linie melodică ce nu cred că voi putea vreodată să o uit. Vreau să simt parfumul părului tău, să-ţi citesc pe buze fericirea, să colind prin sufletul tău şi să-i dezleg în totalitate enigmele. Zăresc pe măsuţa din mijocul sufrageriei micul dejun ce aşteaptă deja de prea multă vreme. Ceaiul s-a răcit şi pâinea cu unt miroase uşor rânced. M-aş trezi… dar pentru ce? Ca să îmi reîncep aceeaşi viaţă monotonă? De ce să fac asta, când să visez, şi să îmi amintesc de zilele când te ştiam aici, de clipele când îţi simţeam pulsul inimii, de momentele când te chemam, şi ne iubeam, şi ne uram…
Dar, într-un final, mă ridic, deschid fereastra. Afară, alb proaspăt, aer rece, copaci în straie de măgărintare, melancolie şi puritate. În zăpadă, desculţă, mă plimb; şi simt zăpada printre degete, şi culeg ţurţuri de gheaţă de la streşini, şi mi-s gheaţă mâinile, deşi sufletul mi-e atât de fierbinte.

Alerg prin curte.

Mă opresc în faţa băncuţei, astăzi atât de albă, pe care stăteam de vorbă cu păsările şi cu buburuzele şi parcă revăd zâmbetul omului de zăpadă din curtea din faţa casei, pe care îl făceam în fiecare an. Simt nevoia să împodobesc din nou bradul de lângă poartă şi să cânt colinde şi să mă pierd în jocul de lumini al focului din vatră. Deodată îmi vine în minte imaginea saniei din copilărie, care în pod, poate că încă mă aşteaptă. Mă urc pe scară, şi într-o parte, pierdută şi solitară, sania ruginită e ca şi pregătită de plecare. Ahhh… de când nu am mai scos-o la o plimbare. Parcă îmi surâde, şoptindu-mi: „Era şi timpul!”. Nu pot să cred că voi face asta, dar pornesc spre dealul din capătul satului. Îmi atrage privirea o căruţă trasă de doi cai, unul alb, celălalt negru, mânată de un bătrân cu pipa aprinsă ce lasă în urmă un norişor firav de fum. Îmi aminteşte de ceva, de cineva, nu ştiu de cine, nu vreau să ştiu, mi-e bine aşa, fără să ştiu nimic, fără să vreau nimic…

Ajung în vârful dealului şi abia atunci observ ceaţa densă, prea densă. Un fior ciudat mă străbate, de parcă mi-ar fi frică; dar nu îmi pasă de ce s-ar putea întâmpla. Mă aşez pe sanie şi pornesc la vale. Nu văd nimic în faţă, e totul alb, dar deodată un zogomot puternic îmi sfâşie timpanele şi o pocnitură îmi face mâinile să tremure. Şi totuşi… nu simt nimic. Nici durere, nici tristeţe, nici fericire, poate doar puţin dor, dor de tot ce a fost. Şi îmi dau seama că totul s-a sfârşit şi chiar şi aşa, sunt bine şi într-o clipă: negru, apoi alb şi din nou negru…

O ploaie de fuluturi albi izbucneşte. Acolo, pe zăpada tristă, cu ochii pe jumătate deschişi, stă o ființă firavă care parcă şi-a aşteptat de mult timp contopirea cu eternitatea…

Absurd...şi totuşi atât de adevărat

Aş dansa în orice clipă cu tălpile goale prin bălţile formate după o ploaie rece de înţelepciune...

Admir luna străvezie cu invidie pentru că poate atinge cerul plin de himere, pentru că veghează cu vanitate peste spectrul de vise ale romancierilor, pentru că poate cuprinde în braţele sale omniprezente întreg pământul vicios.

Îmi deschid inima tuturor zâmbetelor de orhidee, citesc gândurile libelulelor aţipite pe valurile fericirii, port conduri din lacrimile îngheţate ale unui înger feeric coborât din eden pentru a cerceta neajunsurile lumii, mă`mbrac cu straie împletite din fire din pânza fragilă a unui păianjen misterios, caut să ar pământul plin de buruienile viciilor din inima mea, îmi prind în păr raze de stele, mă miră astigmatismul imaginii create de lupa prin care privesc lumea, desluşesc voci plăpânde de brebenei printre mii de zgomote asurzitoare redate de necredincioşi, citesc în ochii şoimilor setea de libertate, culeg bucheţele de panseluţe puerile de pe câmpia inocenţei, privesc avid dansul suav al fluturilor dragostei în grădiniţa cu verdeaţă din inimile prietenilor mei, cern prin sita dreptăţii praf de compasiune pentru cei nepăstuiţi, avansez uşor pe scara vieţii, dar, totuşi nu mă mulţumesc cu atât.

Şi mă cert violent cu mine în momentele când realizez că m-am abătut de la calea pe care mi-am propus să o urmez, deşi acele momente sunt aproape inexistente.

Cu toate acestea, încă îmi doresc o viaţă liniştită, în care să pot visa... la prinţi şi prinţese, la o dragoste nemuritoare, la castele de nisip pe malul geloziei, la nori trecători pe cerul deschis al sufletului meu, la cete de îngeri care să-mi citească inima complicată, la cărţi colorate cu poveşti din realitate, la curcubeul de amintiri din mintea mea, la cearta cu multitudinea de restricţii, la ceaşca cu ciocolată caldă din colţul mesei rotunde a prieteniei, la intensitatea cu care trăiesc fiecare clipă, la eternitate, la cea mai complicată reţetă de prajitură numită VIAŢĂ.

Aş vrea să-mi scriu povestea vieţii pe o bucată de gheaţă, ca atunci când se va topi ea să existe câte puţin în orice. Şi îţi citesc în priviri nedumerirea, şi mă întreb şi eu De Ce? De ce sunt atât de complicată? De ce nu pot să fiu constantă în ceea ce priveşte deciziile pe care trebuie să le iau în fiecare zi? De ce nu pot doar să zâmbesc şi să spun "Lasă"? De ce nu pot să-mi cânt simfonia propriului suflet? De ce cu viclenie caut să acund ceea ce simt? De ce nu pot da timpul înapoi pentru măcar o secundă? De ce nu pot să-mi înfrunt propriul destin? De ce îmi este atât de frică de criticile răutăcioase, dar totodată constructive? De ce sărut cu ochii peninsule zgribulite şi cambrate de greutatea gheţii ce o acoperă? De ce nu pot dansa valsul fericirii fără să mă ruşinez de ceea ce fac? De ce nu pot citi în luciul apei cristaline destinul obscur al omului? De ce nu mă pot lua la întrecere cu vântul în miezul nopţii?  De ce ascund, într-un dulap uzat, ursuleţii şi păpuşile copilăriei mele, când aş putea încă să mă joc cu ele? De ce nu pot construi din lacrimi o fortăreaţă? De ce nu-mi ridic privirea din pământ atunci când ascult marea de cuvinte disperate şoptite cu farmec de o zână plăpândă?

Şi ştiu că totul e absurd, că totul e ermetic...dar e ATÂT de adevărat!