Să îţi spun...

Te-am căutat prin infinit de particule de suferinţă şi te-am găsit când credeam că nu o să te găsesc vreodată...Ţi-am sărutat ochii şi încă nu pot să cred că ţi-ai deschis pleoapele pentru mine. 

 

Îmi scot oja şi parfumul din dulap, de azi vreau să mă simt femeie cu adevărat...şi toate acestea, pentru tine.

Vreau să îţi imortanlizez fiecare mişcare, dar îmi e nespus de greu să suprind fiecare detaliu al existenţei tale. Dintr-un album de zâmbete scot cea mai reuşită poză cu tine şi îţi colorez buzele cu sentimente până ce devin prea pline, dar apoi le sărut şi reîncep colorarea. Aş face asta la nesfârşit!

Dar vreau să te îmbrăţişez, în lumea reală. Alerg spre tine, mi-e frică c-am să te pierd, dar ştiu c-am să te prind din urmă - nu eşti cel mai bun la alergat. Iar vrei să ne jucăm? Iar vrei să te ascunzi, iar eu să te caut cu disperare, până ce-ţi faci milă de mine şi apari senin din locul tău de ascunziş? Niciodată nu ai vrut să îmi spui unde e acest loc...ahh, şi ţi-am promis de atâtea ori că-ţi voi descoperi taina, dar e atât de dificil. De ce eşti atât de secretos?

O clipă vreau să mai zăbovesc lângă tine, doar un sărut mai vreau şi după plec...mi-am uitat ciocolata pe noptieră, cum voi mai fi eu dulce dacă nu-mi mănânc porţia de astăzi?

Vrei să-ţi aduc şi ţie? Poate mâine, azi am un proiect la care lucrez: ochii tăi...în dimensiuni reale, dificil, nu crezi? De fiecare dată mi se taie respiraţia când te privesc în ochi, deci oare

voi reuşi să rezist să-ţi reconstitui privirea caramelizată - o pată de nesfârşită tandreţe?

Îmi privesc reflexia atât de imperfectă în geam, te-aş întelege dacă m-ai uita, şi eu aş face-o... asta dacă nu s-a întâmplat deja. Mă adun, căci razele lunii îmi izgonesc defectele; mă simt mult mai bine acum. Cred că sunt gata, încă puţin din licoarea magică a curajului şi voi fi pregătită să-ţi spun: NU POT SĂ TE PIERD!

Comun

Vom sti noi oare ce va fi,
Cand in vesnicie ne vom topi?
Si in pamant ne vom intoarce,
Iar sangele chiaguri se va face?

Si printre garduri ruginite,
Haihui, prin cimitire,
Peste cadavre putrezite,
O sa plutim in nestire.

Nu voi tipa,
N-o sa ma ascund,
Orice s-ar intampla...
De tine nu o sa fug.
Nu voi incerca sa te ocolesc,
Dar nici nu vreau sa te intalnesc.
De altfel...tu ma vei gasi oricum,
Si atunci; din cenusa ma voi preface-n fum,
Ma voi pierde in aer, voi pluti
Si in nefiinta, voi reveni.
................
Saruta-vei ochii mei, si mi-i vei inchide,
Si nu voi sti ce se intampla cu mine,
Usor, usor nu o sa imi mai simt corpul,
Si-n jurul meu, se va intuneca totul.

Voi sorbi din eden, voi sufla peste Infern,
Voi stinge focul ce arde etern.
Si apoi am sa ma reincarnez,
O sa o iau de la capat, dar am sa ma resemnez.

O nimfă printre pământeni

Se aranja în oglinda mare, crăpată puţin, din colţul camerei ce avea un aer vetust. Îşi dădea buzele pline cu rujul roşu aprins de focul pasiunii şi folosea apa de colonie ce miroase strident a liliac, floarea ei preferată. Lângă biblioteca unde zăcea o singură carte, cu paginile zdrenţuite ce încă păstrează parfumul trandafirului ofilit aşezat acolo de la prima ei iubire, se îmbrăca atent. Îi plăcea să petreacă ore aranjându-şi hainele şi pantofii. Îşi împletea codiţe din părul arămiu cu şuviţe cărămizii. Purta ochelari cu rame argintii, ceea ce făcea ca ochii-i verzi să pară mai mari decât erau. Era frumoasă, dar pe chipu-i de nimfă i se putea citi, totuşi, nemulţumirea.

Încerca să acopere cu vanitate petele idioate de pe cămaşa cu buline ipocrite pe care o îmbrăca zilnic pentru a se feri de bârfele neîntrerupte, dar deseori nu reuşea să pară altceva decât era şi datorită acestui lucru era dur lovită din toate direcţiile. Atunci îşi ferea pletele arămii de bătaia razelor fierbinţi ale soarelui şi pornea în goană către un tărâm depărtat, unde nimeni nu îi putea distruge visele, pentru că aici alerga de prea mult timp în cerc şi de fiecare dată locurile prin care trecea păreau a fi diferite. Erau schimbate de toţi cei ce se mai plimbaseră agale pe acolo sau care au trecut în fugă, fără ca măcar să îşi dea seama ce fac. Toţi distrugeau încet, dar sigur, o parte din construcţia măreaţă, iniţial proiectată de un Creator cu multă imaginaţie. Şi cu o nebună plăcere privea căderea imperiului şi aştepta să poată dispărea în întuneric. În ochi îi sclipeau flăcări albastre, aprinse cu un chibrit pe jumătate rupt de mulţimea de nerecunoştinţă existentă în inimile celor din jurul ei. Ar fi vrut să nu mai oscileze între dorinţă şi realitate. Ar fi vrut să ştie exact ce doreşte, dar totodată nu vroia să îşi piardă puterea de a visa. Era sigură ca asta o făcea specială, era, probabil, una din cele mai bune calităţi ale ei. Încerca să îşi înece sentimentele în râuri de indiferenţă, dar de cele mai multe ori eşua. Îşi conducea propria viaţă şi îşi complica drumurile acesteia fără să realizeze. Privea munţii de suspine acoperiţi cu visele unei stele căzătoare. Cobora cu gândul la poalele acestora, culegea cu ochii fragi sângerii pe care îi îndesa în călimara cu fructele neprihănite ale inocenţei. Pe evantaiul de nimicuri ce se învartea în jurul ei, picta cu pasiune licurici aprinşi de speranţa ce ardea în sufletul său. Inspira vapori coloraţi de tandreţe, se pierdea printre atingeri suave de aripi de amor, ameţea printre liniile haotice ale portativelor, de care se agăţau graţios notele muzicale ale plăcerii. Dezlega cu uşurinţă misterele nopţii, prindea în palmele-i diafane lacrimile stelelor şi avea mereu într-un buzunar orologiul timpului pierdut.

Aceasta își dorea și era ce vroia ea să fie… o nimfă printre pământeni.

Intrebari

Sa gresesc din nou?
Imposibil; sunt mai buna de atat...
Sa ma pierd din nou printre aripi?
Nu! Nu! Nu!
Voi putea rezista?
Sper! Trebuie. Si totusi nu cred ca voi reusi.
Sa renunt?
Niciodata.
Oare cat voi continua asa?
Nu stiu sau poate nu vreau sa stiu.
Sa vreau alta viata?
In nici un caz.
Sa imi pierd capul?
Se prea poate.
Sa imi fie frica?
Doar de mine si de ce as putea face.
Sa ma schimb pentru tine?
Ai vrea tu!
Cercuri? Linii? Puncte?
Toate sunt in mintea mea.
Idei?
Prea multe, prea putin timp.
Imi bate inima?
Prea des!
Sufar?
Poate, dar nici eu nu stiu.
Ma invart in cerc?
Doar in jurul tau.
Tremur?
Cand sunt langa tine...
Intrebari?
Mereu.
Raspunsuri?
Toate la timpul lor...

Salveaza-ti inima!

O sa incerc sa iti patrund in suflet. Sa nu ma alungi. Sa nu ma certi... Fara sa iti dai seama ma vei iubi si cand vei realiza vei incerca sa fugi. Prea tarziu! Te vei prinde in jocul meu, vei face tot ce iti voi spune si eu voi renunta la tine. NU te mira, asta sunt eu. Am sa regret, voi varsa lacrimi, inutil, căci voi contiua exact la fel. Sunt nascuta sa distrug suflete, sa portionez inimi si sa le arunc cu o prefacuta nepasare. Te voi privi cum suferi, voi rade -ISTERIC-, desi fiecare suflet distrus imi incendiaza inima. Dar sangele din artere se incheaga si cu cenusa inimii mele BUM!!! o noua inima, mai rea, mai sadica, mai prefacuta. Imi ceri sa ma schimb? Nu pot si chiar nu vreau! Sa cedez? Niciodata! Rautatea imi pulseaza in vene, iar nebunia prafumului distrugerii ma ademeneste. Sa fiu nebuna? Poate, dar ce conteaza?

Inca pot sa pictez cu genele in rauri de raze argintii diferite forme, sa sorb cu placere picaturi de roua din petalele atat de fargile ale lunii, sa alint cu mangaieri usoare cerul si doar lui sa ii spun cu adevarat ce simt in acel moment.

Am sa culeg o papadie sa o asez langa fereastra, iar cand petalele i se vor usca de dorinta...sa o distrug si pe ea la fel cum voi face si cu tine. Usor, dar chiar cand vantul bate mai tare, sa pufai si sa o dezbin, dar macar ea va pluti in lume si va renaste, pe cand inima ta...doar se va descompune.

Pentru cateva clipe chiar imi doresc sa-mi curga prin vene sufletul tau, sa hoinaresc prin mintea ta, sa iti fur o singura soapta, sa-ti inteleg surasul, sa-ti ating vorbele si sa ma inec in dragostea din privirea ta...dar cand imi voi da seama ca am deja toate acestea, voi renunta la tot si te voi nimici.

Fugi! Dispari in umbra sumbra a noptii! Ascunde-te de vorbele mele imbatatoare, de surasul meu ipocrit, de privirea mea ademenitoare. Tradeaza-ma, fa-ma sa te urasc, caci oricum cat de curand o voi face.

Salveaza-ti inima!

Taram al perfectiunii (Autor J.M)

Este un loc minunat
Ce greu e de cautat
E greu si de intalnit
Si mai greu de povestit.

Exista totusi, o poarta
Numita simplu, soarta
Se foloseste foarte-usor
Fara nici un mic decor.

Totul e ca prin magie
E mai mult o agonie
Agonie spre dorit
Dar toatal neinplinit.

Spun formula, dar n-o dati
Ca  de nu o incurcati
Mic blestem e pus pe ea
Problema e numai a ta


" Zilele de ieri sa vie
  Durata sa nu mai fie
  Sa ajung in departare
  Peste adancime mare
  Printre picaturi si raze
  Peste tot si peste baze
  Peste baza ratiunii
  Direct spre lumina lunii
  Viata cea nemuritoare
  Dorinta cea naucitoare "


  Poti fi tu, pot fi si eu
  Dar, va fi secretul meu
  Puntea spre a cea lume
  E un calcul, niste sume
  Calcule primordiale
  Ce vin ,asa, sec, agale
  Dar se pierd in departare...

  Totul este mult prea fix
  Lung,subtire ca un pix
  Si la fel de neinsemnat
  Ca un vis lung spulberat

  Tu esti mult prea luminat
  Pentru tine-i alungat
  Aceasta lume perfecta
  Mica precum o insecta
  Dar totusi uriasa
  Controlata cu o mansa
  Important este ceva
  Cine-i acel "cineva"
  Cel ce tine mansa-n mana...




P.S:  Poezia nu e compusa de mine, am fost rugata sa o "gazduiesc" la mine pe blog, autorul cere pareri si sfaturi.


 

ACEA excursie

Toate bune si frumoase...pana Domnul Profesor Gelu Susanu, a avut geniala idee de a merge in excursie...in Borsa. Incantati, am hotarat sa mergem (majoritatea) impreuna cu clasele X F, XI C si micutii de clasa VI. Autobuzul ne-a asteptat pe toti, joi, in fata Palatului. Forfota...toata lumea ardea de nerabdare "De ce nu mai vine autocarul acesta odata?". Cand in sfarsit am urcat in autobuz si am  pornit sper Borsa atmosfera s-a destins, iar distractia -> LA MAXIM!!!! Glumitele soferului ne-au amuzat si evident ne-am prins cu totii in jocul "cine se distreaza mai mult". Am ajuns seara intampinati de fulgii zglobii si ne-am cazat...un somn bine meritat ne-a cuprins pe toti...sau aproape toti.

A doua zi am pornit in explorare. Drumul l-am inceput urcand cu telescaunul. Frigul ne-a inghetat picioarele si nasurile, dar dorinta de a vedea mai multe a invins. Sursurul Cascadei Cailor ne-a fermecat pe toti, iar turturii imensi ne-au lasat cu "gura cascata". 
Fericirea si voia buna dominau, zbenguiala, batile cu zapada, rasetele puternice, fotografiile. Drumul spre cabana a fost plin de perpetii. Sa trecem pe celalalt mal a fost dificil, dar ingeniozitatea domnului profesor ne-a salvat.  Ne-au ajutat localnicii facand un pod dintr-un copac cazut. Am trecut cu bine si, PFIU, nimeni nu a cazut. Intr-un final am ajuns la cabana. Zgomotele produse de burtile flamande ne-au amintit ca trebuie sa manacam. Seara petrecerea s-a incins, iar muzica, partidele de "adevar sau provocare", tablele, cartile, rummy si sahul ne-au tinut treji pana tarziu. 
A treia zi a fost cel mai obositor. Am vizitat Maramuresul: Cimitirul Vesel din Sapanta, Manastirea Peri si Manastirea Barsana. Desi era foarte frig nu ne-am lasat pana nu am vizitat tot ce ne-am propus si pana nu ne-am cheltuit toti banii pe suveniruri pentru cei de acasa. Seara am sarbatorit un majorat si dansul a fost in toi.
Ultima zi a fost cel mai trist deoarece stiam ca trebuie sa ne intoarcem acasa si sa parasim acele locuri splendide. In autocar veselia nu ne-a parasit de tot, desi un strop de tristete exista in ochii si in sufletele noastre. O prima excursi pe care ne-o vom aminti cu drag.